Fiecare dintre noi are sub picioarele sale propria fasie de gheata subtire. A mea nu mi-a creat niciodata probleme. N-a dat semne cum ca ar incerca macar sa se crape de buna voie si nesilita de nimeni si nici altcineva n-a atentat sa o sparga. Totusi, in fiecare zi o aud plangand. Trosneste, urla si cere indurare. Imi spune ca ii e greu si ca s-a saturat. Stiu ca dramatizeaza. O cunosc ca pe mine. O accept asa cum e si ii dau o falsa perfecta dreptate. Imi plec privirea catre ea si o imbarbatez cum stiu mai bine. Eu depind de ea, si ea depinde de mine. Suntem doua suflete in acelasi corp.
Am sa ii compatimesc pe cei care au lasat urme pe stratul sensibil al ghetii mele. Pe cei care au zgariat-o, i-au schimbat forma si au facut-o sa sufere. Pei cei care i-au oferit prea multa caldura atunci cand nu era nevoie, pe cei care au incercat sa o sufoce, sa o topeasca cu dragostea lor. Pentru ca stiu ca n-au primit niciun pic de compasiune in schimbul efortului lor copilaresc depus. Pentru ca stiu ca gheata lor nu va fi niciodata atat de puternica precum a mea. Pentru ca ei habar nu au cum sa-si ridice moralul chiar si cand sunt infipti in apa inghetata, pana la gat.
Asa ca nu-mi mai spune sa sparg gheata dintre noi. N-am sa renunt la gheata mea. E posibil sa pleci si sa ma lasi fara nimic sub picioare. Sa n-am cum sa ma salvez. Sa ma afund din ce in ce mai adanc in apele terifiant de reci.
Postări
