Tacerea ta, dar nu si a mea

Privindu-mi chipul in oglinda imi aduceam aminte de tine. Ma intrebam unde a disparut zambetul pe care il aveam nu cu mult timp in urma. Nu stiam ca exista pe Pamant ceva atat de crud si fara mila capabil sa iti smulga  intr-o zi pentru totdeauna surasul. Nu stiam nici macar ca poarta un nume.

Mi-ai luat dragostea, credinta, zambetul si lacrimile. M-am consolat o vreme cu ce mi-a mai ramas de pe urma ta : durerea. Mi-am transpus toate emotiile ramase in durere si tot ceea ce am mai putut oferi celorlalti a fost durerea mea. Timpul a trecut peste mine fara sa-mi ceara voie, asa ca am jelit fiece secunda petrecuta in patimire. Priveam in gol apusul prin geamul murdar insa nu vedeam decat un soare mult prea frumos pentru lumea neagra in care traiam. Fumul de tigara isi urma cursul, imprastiindu-se in mii de particule. Si-mi aduceam iar aminte de noi.. Iubirea mea se scurgea asemeni fumului : printr-o sita a unui oarecare geam, zi de zi, putin cate putin. La sfarsit, am ramas cu nimic. Doar un suflet secat dar plin de amintiri ce ma facea sa bag de seama ca inca exist. Si priveam a mia oara din nou apusul...


Inima mea a tacut pentru o vesnicie, si odata cu ea am stat si eu adancita in tacerea ta. Intradevar, a fost tacerea ta, dar nu si a mea.