05 mai 2013

Sper

1 comentarii
Daruieste-mi sute de trandafiri, mii de sarutari si milioane de imbratisari. Toate ar fi in zadar daca nu-mi oferi speranta.
Ne traim zilele cu speranta in sufletele noastre. Speranta ca maine va fi soare afara, ca nu va fi aglomerata soseaua, ca vom avea ce manca, ca nu am uitat usa descuiata, ca nu s-a suparat pe tine, ca va fi o nastere usoara, ca ne vor ajunge banii, ca vei lua examenele, ca totul va fi in regula. Aspiram, nadajduim si credem constant.  Mi-as putea permite sa spun ca noi nu traim. Nu, noi speram.

Speranta pare a fi lucrul cel mai de pret, promisiunea ca va fi bine. Ne invaluie in haina sa protectoare, ne saruta fruntile si ne mangaie usor. Ne incalzeste sufletele si ne lumineaza chipurile. Iar toata credinta noastra e in mainile sale. Caci fara speranta am fi pierduti cu totii...

Doi bani

1 comentarii
Privirile noastre erau cusute, parca. Perechea de ochi verzi m-a intrebat: " Cati ani ai, serios acum?". I-am raspuns : "20, fac in septembrie." M-a privit doua secunde, gandindu-se daca imi va face rau ce-mi va spune, sau nu. Daca avea dreptate, sau nu. Daca il credeam pe cuvant, sau nu. "Pentru 20 de ani, esti prea chinuita".

In acel moment devii constient ca viata ta a avut intorsaturi care te-au schimbat mai mult decat ar fi trebuit. Iti lacrimeaza ochii si iti plangi de mila, pentru ca doar tu stii...cum a fost viata ta. Si oricat de absurd ar suna "eu sunt altfel", stii prea bine ca esti altfel. Privesti in jur : divort, moarte, dragoste, prieteni, familie, viitor. Se-aduna si te pierzi, nu mai stii cine esti, ce vrei si ce ar trebui sa faci.
"Esti o persoana extraordinara" - ce ar trebui sa gandesc in prima instanta : pura coincidenta, viata.. sau : probabil ca esti tu nebun, nu a vazut nimeni asta, caci nimeni nu a vrut sa ma pastreze... ?

Si totusi... cat de tare ma da de gol privirea?..
Se pare ca ochii sunt oglinda sufletului, pana la urma. Asta e singura concluzie la care am putut ajunge azi, ieri...de ceva timp. Nu viata, nu dragoste, nu tradare sau incredere. Caci eu nu mai stiu ce e drept pe lumea asta, si ma dau batuta... Sa faca ce vrea cu noi, cu mine. Sa ma bage in mormant, in pamant, sa ma duca in abisul mult-dorit, sa ma apropie de frumusetea Raiului... nu mai conteaza, nu mai dau doi bani pe fericire.

03 mai 2013

Labirint

2 comentarii
Pasim ingroziti prin acest labirint numit viata. La fiece colt intampinam o noua fiinta. Pasim usor, brat la brat, impartasindu-ne cele mai frumoase aspiratii ale existentei noastre si cele mai mari temeri.
Ne atasam, ne contopim, ne daruim unul altuia.
Lasam in urma noastra nimic altceva decat praf si pulbere. 
O noua cotitura, o noua fiinta.
Devine greu sa ne deschidem sufletele din nou, sa le asternem pe jos impreuna si sa calcam pe ele, ca mai apoi...sa lasam in urma noastra
nimic altceva decat praf si publere. 
Ne doare, ne chinuim, ne zbatem.
Vrem inapoi, nu vrem sa continuam drumul cu altcineva, dar nici singuri. Insa calatoria are un singur sens de mers...Obligati sa facem fata circumstantelor, pasim mai departe cu alte fiinte brat la brat, pana nu departe de alte cotituri.
Plecati cu ochii in pamant, cu inimile spintecate, cicatrizate si scobite pana-n scoarta...pasim.
Ce-i drept, unii mai iute, altii mai agale. Dupa cum ne e sufletul. 
Unii ajung la destinatie, altii nu... Dupa cum ne e sortit.
Iar in urma noastra toti, nu lasam nimic altceva decat praf si pulbere...