Ma pierdeam printre cuvintele unui profesor epuizat de rutina atator ani petrecuti la catedra, atat de obosit si atat de captivant totusi. Reuseste de fiecare data sa ma faca sa tac , sa privesc si sa ascult asa cum nici macar un SF nu ar putea. Santurile conturate strident pe chipul lui ma faceau pentru prima data sa ma gandesc la altceva decat la lectie. Paream interesata din afara , cuprinsa de vorbele lui, insa gandul meu tintea mai departe de buzele lui schitand cuvinte , mai departe de peretele inalt si gol ce ii proteja spatele, mai departe de orice. Analizam un eveniment trist in viata tuturora. Analizam moartea. Descoperisem ca nu puteam percepe moartea asa cum poate toti o fac. Nu o intelegeam , sau poate nu vroiam. Mi-era teama sa ma avant cu gandul atat de departe incat raspunsurile unor intrebari sa nasca alte intrebari. Ma satisfaceam cu simplul raspuns pe care mama mi-l dadea pe cand inca nu auzisem de adolescenta. Eu si un copil de 5 ani am putea avea acest lucru in comun. Amandoi stim ca cei ce „mor” pleaca in vacanta si nu se mai intorc. Asa tind sa cred si asa vreau sa cred in continuare. Poate suna destul de copilaresc insa pentru mine consta raspunsul perfect, si nu neaparat, corect al unei enigme mult prea complicate in care ma pot pierde. Si pentru ce? Ah….cacat. S-a prins ca nu mai eram atenta de clipe bune. Privirea mea isi schimbase directia si tintea acum un oarecare copac ce se intrezarea printre firele stalpilor. Cand Doamne iarta-ma profesorul a ajuns in celalat colt al clasei? Pot sa jur ca n-au fost mai mult decat 3 secunde…Infricosator. In 3 secunde cel putin 3 nefericiti au plecat in vacanta…
Postări
istorie, ioano?;))
RăspundețiȘtergere