Un ultim omagiu adus verii

Sfarsit de septembrie. Arunc o privire nostalgica pe fereastra mea si observ acele frunze galbene-ruginii care se aseaza cu nerusinare in fiecare an pe fiecare ramurica a teilor din fata blocului. Norii se contureaza in forme ambigue, vestitori ca-ncepe furtuna. Se face liniste, totul amuteste. Nici o pasare nu tresare, nu se zbarleste si nici macar nu mai topaie dupa cateva firicele de paine asezate la geam.

Ma contopesc in una cu vremea. Tac, observ si ma dezlantui. Fac pe plac oamenilor, ii mangai cu ploile mele linistite de toamna, ii indemn sa se regaseasca in mine, ii implor sa savureze din plin mirosul castanilor. Ii intristez, le stric buna dispozitie, le-aduc fulgere si tunete pe neasteptate, si cel mai mult, le prevestesc o iarna rece. Las cateva raze de soare sa mai patrunda inca printre frunzele uscate ale teilor, ca un ultim omagiu adus verii.